Pandemie, epidemie, molimă, sau ce-o fi cu adevărat din povestea ce bîntuie lumea și România – unde trăim și ne tragem sufletul, deh, 65+ și comorbidități, ce cuvînt zbanghiu-urît – va avea un sfîrșit. Cum-necum, se va termina, sîntem convinși, cu bine. Oficialitățile și autoritățile din toată lumea s-au mobilizat, se mobilizează din mers. Repede și exemplar la popoarele care știu de secole să fie disciplinate și se mișcă repede, mai încet, pe acolo pe unde deciziile bîlbîite sînt marcate de ezitările rezultate din neputințe organizatorice sau interese politice.
Constatăm, fără să facem judecăți și aprecieri critice – capitol la care democrațiile stau exemplar – și încercăm doar să avansăm câteva observații despre ce se întîmplă la noi în țară. Răspîndirea molimei în România a fost, cumva, mai lentă – dincolo de tonul prăpăstios al televiziunilor, care anunțau zile negre și contabilizau cu frenezie decesele de pe alte meridiane – și a debutat prin poposirea pe neașteptate a unui cetățean italian. Care, încet, încet, a fost urmat de alți concetățeni români. Care s-au venit cu mic cu mare, speriați de ce se întîmplă prin noile lor țări de reședință, în special Italia și Spania, și după măsurile draconice impuse de oficialii țărilor respective. Au revenit, cu automobile, autobuze și avioane, înapoi în România lor. Bună, rea, e țara mea. Corect. A noastră. A lor, a celor reveniți la vechile sălașuri, la rubedeniile la care trimiteau bani și produse manufacturate, acel acasă, de atîtea ori salvator, unde aveau copii, părinți, bunici. Doar că aceste valuri de întoarceri acasă, cu multe fisuri în țesătura organizatorică autohtonă în a proteja cetățenii de molima nevăzută, a dus și la răspîndirea coronavirusului. Cu toate consecințele ei grave. Și la o situație care poate scăpa de sub control, cum s-a întîmplat în municipiul Suceava, la un spital recent renovat și modernizat/echipat, dar, din nefericire, catastrofal gestionat/administrat.
La Suceava este o situație gravă, tragică. care este obligatoriu și necesar să fie gestionată cu maximă responsabilitate și pragmatism, depășind orgoliile politice și de partid – noi suntem buni (competenți, bine pregătiți, cinstiți, pragmatici, eficienți etc) voi, ceilalți sînteți răi (incompetenți, corupți, ineficienți etc), încercînd o mobilizare generală a întregii națiuni. Troica de conducere a României, aflată sub incidența stării de urgență (ministrul de Interne Vela, secretarii de stat de la MAI, greu de ignoratul comisar șef, Despescu și Raed Arafat), care administrează sub comanda premierul Ludovic Orban treburile curente are obligația să ne scoată din acest impas. Fără prea multe comentarii.
Medicii și personalul medical sînt – mereu se pomenește de acest clișeu retoric – în linia întîi. Dar războaiele – știm bine ce s-a întîmplat în ultima mie de ani – se cîștigă cu o bună organizare în spatele frontului. Acum, în aceste zile, la Suceava s-a rupt frontul, cum se spune în termeni militari. Suntem ca în 1916-1918, cuțit os, cum genial concluziona marele maestru al conciziei care a fost I.L. Caragiale. Sîntem obligați în aceste zile, de interdicții și măsuri urgente, de izolări și carantine – alte noi cuvinte intrate în limbajul nostru de actualitate, precum celeritate și prioritizare (puah!) – să reparăm, rapid și fără sincope, tot ce s-a greșit în gestionarea situației de la spitalul din Suceava.
Nu doar de acolo, dar e exemplul concludent pentru erorile comise. Marele spital din Suceava, care, în loc să fie un punct fortificat în calea pandemiei, s-a transformat într-un focar, extrem de periculos, de infecție. Plătim scump, dar bătălia este abia la început. S-a greșit în 1990, imediat după instaurarea noii puteri postcomuniste, s-a greșit mereu și repetat. A venit momentul adevărului. Adică sîntem obligați să ne descurcăm/ajutăm singuri. Nu trebuia să ajungem, în 2020, ca să importăm măști, ochelari de protecție, halate, botoșei sau mănuși de unică folosință din Coreea de Sud. În anii 80 – acesta e adevărul, poate se uită – produceam și tractoare, și camioane, și rulmenți, și ciment, și automobile, și cămăși, și nădragi, și bulion – acum avem roșii, dar au dispărut fabricile de prelucrare – și conserve de pește, și elicoptere, și transportoare blindate. Apoi, producția autohtonă a dispărut și ne prinde în situația de a o relansa. Este o mare oportunitate pentru o viitoare relansare economică a României, chiar în condițiile date, aparent rele, dar avînd un excelent suport moral, care să însemne o mobilizare exemplară a întregul ethos național, printr-o bună organizare a potențialului uman și a unor resurse care, în mod cert, încă le mai avem.
Să lăsăm la o parte răfuielile – cuvînt readus în actualitate de președintele Iohannis – politice și să încercăm să luăm măsurile ce se cuvin pentru a depăși criza de la Suceava, oraș intrat în carantină totală. Lupta împotriva corupției a consumat energii și, în mod cert, resurse, dar a deturnat atenția de la dezvoltarea țării. Make America great again!, ar putea fi și un bun îndemn pentru ai noștri, care să se solidarizeze exemplar ca să salvăm o țară și un popor. Prin noi înșine, cum suna vechiul slogan liberal, Impreună, cu toții, cu mic cu mare, cu 65+, cu trăitorii de pe aceste meleaguri. Să o scoatem la capăt! Producînd rapid izolete, măști și mănuși, papuci, și, mai ales, reformulînd un ideal național, cu toate conexiunile internaționale de azi. Nimic nu e imposibil. O țară ca la noi, nu neapărat ca afară, cum aiurea am tot fost bătuți la cap de un activism propagandistic care și-a dovedit zădărnicia.
Vom reuși! Scriem asta nu doar ca să contrazicem bocitoarele din oficiu, precum expreședintele Traian Băsescu, care toată ziulica ne bombardează cu mesaje false – Bătălia cu virusul este pierdută! – și rău productive. A se scuti. Vom învinge această pandemie. Și la Suceava, și în toată România.